Lumea caută febril apariții providențiale. Îngeri deghizați în oameni, apariții mesianice, instanțe care au fir scurt cu divinitatea. Într-un fel, e simplu și logic. La câte pericole pândesc din toate ungherele – aici o mină antitanc, dincoace un virus, aici o bănuială de Apocalipsă, dincoace o criză care seacă buzunarele – , te aștepți ca planeta să-și caute izbăvirea unde poate. Și-atunci, nimic mai ușor decât să fii guru, proroc sau șaman cu acoperire mondială într-un timp când oricine crede orice. Salvatorii se ivesc pretutindeni unde omul a forțat fie mâna naturii, fie propriul destin. Unii împiedică războaie, alții aduc leacuri pentru boli. Unii inventează, alții domină. Unii declanșează ovații și se abonează la premii, alții lucrează neștiut, departe de ochi, urechi și reflectoare.
Salvatorii din fotbal par niște personaje constrânse la roluri parodice. Aproape că nu-i poți lua în serios, oricât de convingător ar suna glasurile celor care-i invocă. Așezat lângă fizician, preot sau chirurg, fotbalistul scapă de stinghereală doar când își contabilizează veniturile și le pune în relație cu ceea ce trebuie să facă pentru ele. Toto Schillacci a devenit „il salvatore della patria” după câteva goluri la CM din Italia 1990, în timp ce alți compatrioți salvau vieți fără să le aloce nimeni mai mult de două rânduri într-un subsol de ziar. Pus în slujba cauzelor secundare, patetismul latin devine o vietate imposibil de dresat și lansează în spațiul public năzbâtii mai mari decât marea.
În România, serviciul de ambulanță fotbalistică e mereu suprapopulat. Găsești oricând șase-șapte salvatori pe care suporterii îi așteaptă prosternați sau, după caz, prostiți. În funcție de context, salvator nu e doar atacantul care marchează zece goluri decisive pentru echipă, ci și cel care poate fi vândut pentru ca foștii lui colegi să-și ia salariile la timp. Nu doar antrenorul pe a cărui frunte scrie Phoenix (și care în mod tradițional promite dublu față de cât realizează), ci și investitorul care își slăbește chinga patronală pentru ca echipa să fie preluată de cineva cu bani mai mulți și relații mai complexe.
Dacă există totuși salvatori în fotbal, ei trebuie căutați în alte părți. În planul doi, departe de zgomotul făcut de candidații la superlative, și nicidecum în miezul fotbalului-afacere, unde sponsorii vor ajunge la un moment dat să decidă în locul managerilor. Pentru cine s-a săturat de retorica tradițională a salvatorului venit pe cal alb să alunge zilele negre, iată două propuneri în altă cheie. Două exemple de cavaleri care salvează fotbalul fără să-și propună: Villarreal și Udinese. Cine le-a văzut ultimele meciuri a înțeles că izbăvirea fotbalului nu stă neapărat în marketing și strategie, ci și în reabilitarea unor valori estompate, în întoarcerea la noțiuni care riscă să devină arhaisme: candoare, estetism, plăcere, aplomb gratuit. În general, Villarreal și Udinese sunt pomenite doar dacă au meci cu Real sau Barcelona, cu Inter sau Milan. Nepoliticos, dar adevărat. Ei bine, faceți abstracție de gloria adversarului și uitați-vă la jocul acestor două echipe. Poate că nu vă veți simți înnobilați pe loc, dar ziua vi se va părea cu siguranță mai simpatică.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER